Un caz interesant de regresie in vieti anterioare si analiza regresiei

Bine v-am gasit!

Iata o sedinta de regresii in vieti anterioare si analiza regresiei pe care o pacienta de-a mea, viitoare studenta la cursurile pe care le voi tine in vara 2016 in Romania, a transcris-o dupa sedinta.  Pacienta avusese o tumora la sanul stang care ii fusese rezecata si dorise sa faca cateva sedinte cu mine pentru a-si gasi echilibrul dintre constient si subconstient si sa se alinieze astfel cu supraconstientul ( sinele superior) si cu Sursa. Aceasta era a doua sedinta pe care am facut-o impreuna, prima fusese facuta in persoana si a doua de la distanta prin intermediul Viber-ului. Iata povestea:

  1. “Primul eveniment de viata accesat

 

  • Circumstantele evenimentului:

Sunt un batran solid, descult, imbracat intr-o camasa zdrentuita care probabil a fost alba candva. Parul imi este dezordonat si incalcit, lung pana la umeri, murdar, de culoare inchisa. De gat am legat un lant gros, cu care un soldat ma tine de la spate si ma trage, sugrumandu-ma continuu. Sunt dus la executie. Nu pot vedea asta, dar stiu, simt freamatul multimii care asteapta, pot anticipa ce urmeaza sa se petreaca. Acum sunt intr-un coridor intunecos, intr-un subsol si ma indrept spre iesirea intr-un soi de arena, mai probabil o piata publica. Sunt impins de la spate de soldat, care ma determina sa ma misc, lovindu-ma periodic cu genunchiul in spate.

Am furat mancare, de asta ma fac vinovat. A ma hrani era un scop pentru mine, venit pur si simplu din instinctul natural de supravietuire. Nu am vrut sa fac rau, de altfel cred ca nu am gandit nimic, nu obisnuiam sa fac acest lucru. Mintea mea nu era capabila de vreo judecata. Ca un animal salbatic, singurul meu obiectiv era supravietuirea.

Simt un soi de furie, dar o furie neomeneasca, furia unui animal haituit. Spre deosebire de oameni, animalele sunt furioase mai mult pe situatie, nu este vorba de furie directionata spre o persoana sau un grup de persoane, spre viata sau Dumnezeu ( ceea ce oamenii manifesta de regula ca ura). Nu, eu simt un urlet adanc pe care nu stiu daca il exprim sau nu; eu sunt urletul, toate gandurile si emotiile mele sunt obiectivate in acest urlet salbatic pe care il simt in interior. Nu regret pierderea vietii, nu m-am gandit niciodata la ce inseamna ea. Nu am familie sau prieteni, sunt singur. Asta face probabil lucrurile mai usoare, caci nu plange nimeni dupa mine si nu am ingrijorari legate de ce as lasa in urma. Nu emit judecati de valoare legate de evenimentul respectiv (de genul daca este drept sau nu), doar simt instinctual ce se intampla.

 

  • Legatura intre evenimentul de viata mentionat si viata mea actuala:

Ma simt stanjenita sa mananc si ma grabesc mereu sa o fac, fiind stresata de posibilitatea de a fi surprinsa de cineva in timpul acestui act. Ma comport ca si cum ar fi necesar continuu sa ma ascund pentru a manca si aproape ca ma simt vinovata de aceasta necesitate.

Nu am realizat in timpul hipnozei acest lucru, dar cumva cred ca mostenesc aceasta atitudine de la bunica mea. Ea rareori manca impreuna cu noi si daca o intrebam ceva legat de ce anume a mancat sau daca vrea sa manance cu noi, raspundea : “Nu mananc, … poate-asa, stiu si eu, sa gust putin…”. Eu si sora mea ne amuzam de multe ori pe seama atitudinii ei in aceasta privinta. Sigur ca manca pe ascuns, era absurd sa isi imagineze cineva ca ea traieste doar pregatind mancarea, fara sa se hraneasca la randul sau.

De asemenea, familia mea este foarte preocupata de mancare. De cand ma stiu si ii stiu pe ai mei, masa la ei este la aceeasi ora si aproape ca nu are importanta daca iti este foame sau nu: trebuie sa mananci. (Acum neaparat, caci nu se stie daca mai tarziu vei avea ce?).

Pentru ca mananc in graba, o fac destul de neelegant. Scap mancare pe jos sau pe haine, cand gatesc (in mare graba) murdaresc o multime de vase si ustensile de bucatarie si abia la sfarsit curat in jurul meu, ceea ce imi consuma mult timp.

Adeseori tusesc cand am emotii legate de un eveniment. Brusc simt ca si cum as fi stransa de gat si ma sufoc. Imediat ce imi stabilizez emotiile, respiratia se elibereaza.

 

  • Lectia evenimentului de viata accesat:

Planeta aceasta are suficiente resurse pentru noi toti, iar accesul la ele imi este facil daca doresc acest lucru. Nu este necesar sa ma grabesc. Ceea ce s-a intamplat cu mult timp in urma nu mai are relevanat pentru viata mea actuala, in care hrana si alte necesitati de baza imi sunt asigurate.

Merit sa ma hranesc. Toti meritam sa ne hranim. Nu exista nici un fel de autoritate care sa ma impiedice sa imi satisfac nevoile elementare.

Am timp suficient sa ma hranesc, am timp sa o fac in mod constient, participand cu intreaga-mi prezenta la actul acesta. Este mult mai functional pentru corpul meu sa ma hranesc incet, cu grija, astfel incat sa pot simti semnalele trupului meu legate de mancarea ingerata. Orice act al omului pe pamant, chiar si cele mai simple, este un act de creatie. Si ca orice creatie, se intampla din respect pentru viata si din iubire. Asadar, ma voi hrani de acum  cu iubire si respect.

De asemenea, pot respira in voie. Nu este nimeni si nimic care sa ma inlantuie pentru ce fac, simt, spun sau gandesc si cu atat mai putin pentru ceea ce sunt sau pentru ca sunt. Este dreptul meu sa respire, sa primesc prana cu care ma hranesc fizic si spiritual. Sunt in siguranta.

 

  1. Al doilea eveniment de viata accesat

 

  • Circumstantele evenimentului:

Sunt in sala de bal. Port pantofi stramti, imbracati in matase, cu catarame stralucitoare, o rochie foarte stransa pe trunchi, cu un corset metalic. Port si o peruca inalta. Ma dor picioarele ingrozitor. Pantofii sunt prea mici pentru picioarele mele sau mai exact picioarele mele sunt prea mari, asa ca a trebuit sa intre cumva intr-o masura standard.

Tot corpul meu este o durere. Ma simt ca si cum as fi deghizata, ca si cum partea superioara a trupului meu ar fi prinsa intr-o cusca (colivie). Ar trebui sa zambesc, dar cred ca afisez o grimasa de durere. Cu greu stau in picioare; sa dansez este déjà mult prea mult. Urasc toata atmosfera aceasta, toate mastile, tot balciul. Parca nu am respirat cu adevarat niciodata. Trebuie sa plec de aici. Acum.

Ies pe usa salonului, cobor treptele si alerg pana ajung in padure. Este déjà aproape intuneric, imi este teama, nu mai pot alerga. Ma opresc. Gasesc o groapa larga, nu foarte adanca si intru acolo. Imi scot rochia si simt pamantul umed pe trup. Desi este rece, macar este o senzatie naturala, simt viata, simt… Ma simt libera, chiar daca stiu ca acesta este sfarsitul. Tot timpul mi-am dorit sa fiu om, sa ma pot manifesta spontan. Servitorii sunt avantajati, cand isi termina treaba sunt liberi. Eu nu sunt libera niciodata.

 

  • Legatura intre evenimentul de viata mentionat si viata mea actuala:

In continuare labele picioarelor mele sunt mari proportional cu corpul. Talpile au bataturi si monturi proeminente, putini pantofi imi sunt confortabili. Ciudat este faptul ca mi-au crescut pana la o varsta inaintata. Stiu ca purtam masura 38 pe la 20 de ani, pe la 30 aveam 39, iar dupa 30 am inceput sa port masura 40. (Sotul meu glumeste spunand ca este un proces adaptativ: eu fiind de regula cu capul in nori, picioarele au fost nevoite sa creasca pentru o mai buna ancorare pe Pamant).

Daca ma gandesc bine, nici sutiene potrivite nu prea am gasit. Sanii mei sunt putin prea departati, (parca tot se opun sa fie stransi) si oscilez intre masuri, optand pentru a ma strange si a se vedea OK prin haine sau a imi fi confortabil, dar a risca iesirea din sutien si aspectul inestetic. In ultimul timp (mai ales dupa operatia de la sanul stang) port mai mult bustiere.

Am tendinta de cand ma stiu sa imi cumpar haine mai mari decat port de fapt, iar in ultima vreme exista si reversul. Pentru ca nu am o imagine corecta a propriilor dimensiuni, se intampla sa exagerez si in sens invers, inspre masuri mai mici. (Asta dupa ce am invatat ca de fapt sunt mai slaba decat ma vad eu).

 

  • Lectia evenimentului de viata accesat:

In ceea ce priveste aspectul fizic, nu imi vine sa cred ca ducem dupa noi vieti la randul parte din parametrii corporali pe care i-am avut intr-un trecut destul de indepartat. Probabil o facem pana ce invatam sa ne acceptam corpul si ne extindem suficient nivelul de confort in a il purta (a ne lasa purtati de el?).

Corpul meu este asa cum este, poate ca nu perfect, dar oricum este frumos si sunt bucuroasa sa il am. Nu este nevoie sa il ajustez in mod artificial si nici sa il ascund. Nu are nici o importanta cat de lungi imi sunt talpile si nici daca majoritatea femeilor au sau nu o proportie anume intre ele si restul corpului. Important este sa imi iubesc picioarele si intreg corpul si sa ne simtim bine impreuna; in fond, corpul este vehiculul meu pe Pamant si o legatura certa cu Divinitatea (din moment ce nu eu l-am creat).

Trecand dincolo de aspectul fizic, tema acestei viziuni este legata de limite si de mobilitatea lor. Ceea ce am vazut a fost propria perceptie a limitelor mele.

Nu este nevoie sa fug, sa renunt la viata sau sa ma sacrific pentru a ma elibera. Aproape intotdeauna este loc pentru a impinge limitele putin mai departe de fiinta ta. Noi avem multa libertate ca fiinte umane, mult mai multa decat suntem dispusi sa acceptam. Desigur, odata ce intelegem acest lucru, este nevoie sa ne asumam aceasta libertate si aici se complica lucrurile; probabil acesta este motivul pentru care ne este greu sa ne acceptam libertatea si sa  o traim : pentru a nu fi responsabili de viata noastra.

Si acum am tendinta sa fug din relatii sau locuri de munca. Nu numai ca plec inainte de a face tot posibilul, dar cred ca ma si implic in conjuncturi care nu mi se potrivesc, numai pentru a ma putea apoi victimiza si a avea de unde sa fug. Asa am procedat in relatii si in profesie.

Am nevoie sa aduc mai multe flexibilitate in deciziile mele, mai mult tact in relatiile cu oamenii. Trebuie sa ma opresc din alergat si sa incep sa dansez cu viata, sa valsez: 2 pasi inainte, unul inapoi si nou, 2 pasi inainte, unul inapoi. In felul acesta cu siguranta avansez, unul dintre pasi este sigur inainte. Daca alerg, deci fac multi pasi deodata inainte, ma opresc inate de a termina cursa, ies din ea si astfel de fiecare data trebuie sa o iau de la capat. Alta viata incompleta, alta acceptare pe jumatate, alta respiratie neterminata …

  1. Al treilea eveniment de viata accesat

 

  • Circumstantele evenimentului:

Sunt o ingrijitoare de animale la un conac detinut de o familie bogata. Sunt singura, nu am pe nimeni in afara de caii din grajd. Locuiesc intr-o vale, aproape de un lac de care ma desparte o fasie de pamant acoperita de un stufaris des. Nu pot ajunge la lac, dar il vad bine de la casa mea. Dimineata urc dealul spre conac si merg la bucatarie. Aduc apa pentru caluti si poate primesc mancare. Apoi merg acolo jos, la casuta mea si imi petrec restul zilei cu animalele (am vazut niste cai micuti de statura, dar am avut sentimentul ca sunt si niste vaci).

Singurele persoane cu care intru in contact (foarte putin) sunt ceilalti servitori de la conac. Ei rad de mine, ma cred retardata, pentru ca vorbesc putin si tin foarte mult la animale. De fapt, eu nu tin la animale, eu le slujesc.

Mangai calutii, le sunt apropiata. Nu am voie sa ii scot din grajd, dar pentru ca stiu ca nu sunt fericiti acolo si pentru ca nu le pot oferi libertatea, eu ii mangai, ii masez, ii spal, ii hranesc.

Cred ca am in jur de 30 de ani, dar par cu mult mai in varsta. Sunt robusta (chiar grasuta), port o camasa lunga si un sort pe deasupra. In general sunt desculta, dar cand merg la conac port niste pantofi asemanatori cu cei de balet, de fapt niste panze infasurate pe picioare.

 

(Nota: M-am surprins gandind la finele experientei din viata trecuta ca servitorii sunt mai fericiti, au mai multa libertate. Ma intreb daca este posibil sa fie de fapt aceeasi viata. Poate ca am fugit si am inceput o viata noua in alta parte, nespunand nimic despre mine, deghizandu-ma. Poate de aceea am preferat sa par idioata, sa nu se afle cine sunt. M-am gandit la asta, dar nu am fost sigura si nu am putut sa afirm ca era aceeasi viata).

M-am asezat pe patul din paie si mi-am privit picioarele umflate, de culoare vinetie. Cred ca eram bolnava si am murit acolo, in acelasi loc in care am trait, aproape de animale si cu nici un om prin preajma.

 

  • Legatura intre evenimentul de viata mentionat si viata mea actuala:

 

Am un atasament pentru animale, mai ales pentru cele domestice, cu care cred ca oamenii nu se poarta cum trebuie. Cum spuneam si mai sus, eu nu numai ca le ingrijesc, dar uneori imi pare ca le slujesc. Ma simt nu numai responsabila pentru ele, dar si vinovata pentru nedreptatea pe care oamenii le-o fac.

Nu stiu de ce, atunci cand oamenii sunt nedrepti unii cu ceilalti, cand isi produc suferinta mi se pare oarecum acceptabil, in sensul ca stiu ca toate experientele de viata umana au un scop de invatare si ca daca ceva, orice, se petrece in relatiile dintre noi, aceasta se intampla pentru ca noi toti ne-am dat acordul. In ceea ce priveste animalele, le consider ca pe niste copii si cred ca responsabilitatea asupra lor este a noastra.

Catelusul Chihuahua doarme cu noi in pat, cand e frig intra in casa si cainele lup (de cand a ramas singur, fara ceilalti doi frati ai lui). Mai am doua pasari mici, care stau libere perin casa in timpul zilei si doar noaptea dorm in colivie. Acum este rezonabil fata de cum a fost, dar totusi am tendinta de a face sacrificii pentru confortul animalelor.

 

  • Lectia evenimentului de viata accesat:

 

Nu este necesar sa imi eludez conditia de om pentru a ajuta animalele. Asa cum ele au nevoile lor, le am si eu pe ale mele si este OK sa fac bine, in masura in care pot si onorez cel putin in aceeasi masura binele meu si al familiei mele.

Nu eu sunt responsabila pentru faptele altor oameni si nu sta in sarcina mea sa aplic masuri corective asupra mea si a familiei mele pentru a compensa lipsa de compasiune  a unor semeni ai mei.

In general nu este nevoie de compensari. Daca ceva se intampla inseamna ca trebuia sa se intample, ca este necesar. Nimic nu se petrece inutil si intamplator. La fel cum noi, oamenii, ne aflam intr-o continua crestere ( in sensul accesarii tot mai constiente a conditiei noastre de punte intre cer si pamant), tot asa si animalele traverseaza un proces similar. In fond, sunt tot spirite intrupate si au propria crestere, din care facem parte ocazional si noi oamenii, asa cum ne intalnim si intre noi pentru anumite lectii. Lectiile, dupa cum stiu pe pielea mea, presupun adeseori si experiente mai putin placate.

Eu simt ca afectiunea pe care noi le-o purtam si transferul de energie, substanta si informatie care se petrece intre noi si animalele de companie are un rol alchimic in evolutia lor. Cand pierd un animal, ma gandesc ca i-am daruit cat am putut si el acum este mai bine, este pe alt nivel. Lucrul acesta pur si simplu il stiu, e corect. Dar intre “a darui” si “a sluji” este o diferenta. Cand daruiesti, nu este vorba de vinovatie, obligatie si alte asemenea atitudini negative venite din Eu-l fals. Daca simt asa ceva, nu este in regula. Daca am grija de ele si sunt bucuroasa facand asta, este bine. In fond, Iubirea resimtita prin bucuria din suflet este semnalul de diferentiere intre autenticitatea manifestarii plenare a Sinelui si falsitatea normelor promovate de Ego.

 

  1. Interpretare exhaustiva asupra intregii experiente de regresie

 

Ma vad in general ca pe o fiinta tributara vietii. Cu toate ca recunosc maretia interioara a mea si a semenilor mei, pastrez un sentiment de inadecvare, de inadaptare profunda la realitate.

Exista o parte de penitenta in propria-mi manifestare; parca ma pedepsesc, nepermitandu-mi sa daruiesc si sa primesc ce am si respectiv, ce imi trebuie. Pasarea sufletului meu este captiva in colivia trupului, asa ca zboara la mica inaltime, bombardata periodic de ganduri de neputinta si vinovatie.

Cum orice gand si sentiment de inferioritate isi are reversul sau, apare negresit revolta, dorinta de a fugi, de a scapa, victimizarea. Boala este o obiectivare a acestei nevoi si dovada ca…

“Da, iata, exact cum spuneam: Nu pot face ce doresc. Nu sunt libera, sunt bolnava.”

Inteleg ca libertatea totala si non-libertatea sunt capetele aceluiasi continuum si atat vreme cat ma plasez in oricare dintre aceste pozitii extreme, nu voi face altceva decat sa alunec pe un plan inclinat, cand intr-un sens cand in celalalt.

Viata este completa asa cum este. Noi o traim incomplet. Asimilez conceptual de perfectiune cu cel de completitudine.

Parafrazand ceea ce am comentat ceva mai sus, as sintetiza mesajul acestei experiente intr-o singura sintagma:

A-ti dansa viata.

 Nu mai vreau sa fiu alergator de cursa, aleg sa dansez. Echilibrul unui dansator se afla in interior, miscarea lui este circulara si abia apoi liniara (raportat la un punct de referinta indepartat, el se deplaseaza in linie dreapta).”

Cu drag,
Dr. Elena Gabor, CI, CMHt
Hypnotherapy Instructor
Author of “Home at the Tree of Life”
310-614-9919

www.drgabor.com
www.facebook.com/pages/Dr-Elena-Gabor-Medical-Hypnotherapy
www.youtube.com/ DrElenaGabor
www.twitter.com/DrElenaGabor

Advertisements

About Elena Gabor

drelenagabor@yahoo.com
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s